Adrian Alui Gheorghe este un scriitor prolific (cam o dată la doi ani publică o nouă carte). Deşi a debutat ca poet (în 1985), în timp a devenit un autor polivalent. În anii din urmă s-a dedicat mai ales prozei şi publicisticii. Volumul de versuri Comunitatea artistică, apărut în 2020, reprezintă un soi de bilanţ, deopotrivă al vieţii şi al poeziei sale.

În general, Adrian Alui Gheorghe este un practicant al lirismului extensiv. Nici Comunitatea artistică nu face excepţie. Chiar dacă există şi poeme mai scurte în volum, formula poetică dominantă rămâne aceea care mizează pe discursivitate spectaculară (cu efecte retorice, cu adresabilitate către un cititor implicit), pe narativizare şi dramatizare, în scenarii cel mai adesea cu tentă sapienţial-parabolică. Tonalitatea melancolică a blues-ului (câteva „piese” poartă acest titlu) defineşte Comunitatea artistică, însă ea este pigmentată uneori cu note ludice şi ironice. Nu lipsesc intertextul (ostentativ în rescrierea Fericirilor evanghelice, după modelul borgesian) sau simbolul (de pildă, în Călcâiul, cel a greierului cântăreţ). Tematica este diversă, de la prezenţa morţii şi camuflarea sacrului în profan până la sentimentul ratării sau al inutilităţii, de la imposibilitatea auto-cunoaşterii la nostalgia altor vremuri, de la rostul poetului şi al poeziei la simulacrele lumii contemporane, de la mirarea existenţială la inconsistenţa ontologică.

Anxios faţă de propriul destin literar, poetul, demiurgul de grad secund, îşi imaginează mai întâi, în registru sobru şi sumbru, judecata de apoi a Demiurgului prim: „şi brusc mi s-a făcut frică:/ Doamne Dumnezeule, mi-ai dat/ să fac lumea din nimic/ aşa cum ai făcut-o şi tu/ acum mă gândesc/ mă frământ/ nu cred că mi-a reuşit ceva/ din câte ai aşteptat de la mine/ din câte speranţe şi-au pus/ pariorii pe evoluţia mea// aş vrea să Îţi văd faţa/ cum va fi când/ Îţi voi da nimicul înapoi” (Fragmentarium). În ampla Comedia literaturii. Reloaded, într-un stil ironico-parodic, înscenează un alt fel de judecată, una mundană şi burlescă, dar la fel de nemiloasă. Dincolo de amuzament, poemul poate fi interpretat ca o răzbunare fantasmatică, o „condamnare” simbolică la zădărnicie a activităţii de selecţie axiologică, trădând, involuntar, şi un complex în faţa criticii literare: „şi mai departe, cu mâinile înfundate în litere, ca într-un aluat/ fără noimă, criticul literar scotea imperturbabil/ mici bucăţi de rocă pe care le stivuia/ lângă zid./ Dar ce ziua lucra,/ Noaptea se surpa…”. Însă poetul devine el însuşi un judecător critic când ironizează poezia de consum („Mc’ poezia”) sau demască poezia contrafăcută, artificială, inautentică: „Dacă ar şti cititorul/ că surogatele i se vând ca marfă/ poetică,/ că este păcălit la metru, la kilogram,/ la imagine, la profunzime,/ că literatura a ajuns un bazar/ în care toată lumea/ vrea să păcălească pe toată lumea” (Bazar). În aceeaşi arie tematică, a scrisului şi a motivaţiei de a scrie, memorabil este Rostul. De la justificarea existenţei prin poezie („Aş vrea să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume”), poemul trece prin halta unei viziuni suprarealiste („spălându-mi faţa am văzut că pielea obrazului acoperă o groapă/ nesfârşită am băgat pumnul până la cot, apoi am introdus ambele mâini/ ca şi cum aş fi avut ceva de făcut pe acolo, de aranjat micul mobilier/ de interior uman, ceva certitudini, ceva gratuităţi”) şi sfârşeşte în nihilism gnoseologic şi ontic: „dar n-am mai găsit rostul/ dar n-am mai găsit lumea”.

Dintre construcţiile epico-poetice mai extinse se reţine Sfântul, o parabolă despre scepticismul postmodern vizavi de apariţia miraculosului în sânul cotidianului, o reeditare, de fapt, a scenariului christic al patimilor, de astă dată în societatea spectacolului. Descrierea ordaliei sfântului fugit din icoană se bazează pe tehnica enumerării şi a acumulării verbelor torturii fizice şi psihice: „Au râs. L-au luat la ţintă cu oase de ied,/ cu beţe, cu bucăţi de stâncă,/ i-au turnat oţet pe creştet, în gură,/ i-au pus coroana de oţel pe cap,/ l-au pus să meargă în patru labe,/ l-au filmat, l-au dat la televizor/ ca pe o curiozitate, au făcut selfie cu figura lui/ eterică, înfricoşată// l-au batjocorit, l-au umilit, l-au zbrâncit, l-au hulit,/ l-au clevetit, l-au trântit, l-au ciupit, l-au chinuit,/ l-au lovit, l-au ridiculizat, l-au aruncat, l-au crestat,/ l-au împins, l-au întins, l-au bătut,/ l-au împuns în coaste,/ în pântece,/ în piept,/ l-au strâns de gât.// L-au omorât”.

În ciuda unor poeme mai diluate, prea explicit-demonstrative, în Comunitatea artistică se găsesc multe versuri remarcabile. Faconda obişnuită a poetului contrastează cu umoarea neagră care hrăneşte acest volum despre „fără de rostul artei/ în spaţiul public” (Blues) sau despre „deriziunea artei” (Arta). Numai că Adrian Alui Gheorghe continuă să scrie, convins că, dacă ai construit o gară (literară), sigur vor trece pe acolo şi trenuri.